Dincolo de diferitele motive mai mult sau mai puţin reţionalizate, regăsim în aceste „organizaţii”, nevoia de „a fi” şi de „a acţiona” împreună nu doar informal. Vecinătatea ca formă de organizare socială este capabilă să acopere ambele nivele: să exprime solidaritatea, nevoia de „a fi” cu ceilalţi şi să susţină ajutorarea, nevoia de „a face” împreună cu ceilalţi. Ipostazele care exprimă solidaritatea şi ajutorarea sunt: înmormântarea şi, în general, toate situaţiile problematice.

Preotul Johannes Halmen de la Biserica evanghelică fortificată din Saschiz spunea povestea vecinătăților - cine nu știe ce este vecinătatea, nu știe ce este Transilvania. Semnul vecinătății este primul smartphone din univers care a fost născocit de sași. Acest semn al vecinătății era un mijloc de comunicare sub forma unei plăcuțe de lemn, care circula prin vecini și prin care se transmitea o știre. Părintele vecinătății, fotăr, sau nobăr fotăr, era cel care hotăra ce se face în vecinătate. Toate lucrările comunale erau realizate în comun, de la repararea acoperișului, săparea șanțurilor, săparea fundației pentru o casă nouă, aducerea lemnelor din pădure pentru diverși săteni neputincioși. Un cuplu prospăt căsătorit nu era lăsat singur. Vecinătatea venea și îl ajuta să sape fundația casei, apoi beau cu toții o găleată de vin. Munceau și sărbătoreau împreună.

Vecinătatea era garanția că tu nu ești singur niciodată și dacă ți se întamplă ceva, ceilalți sar să te ajute. Era un fel de contract social între vecini.

Ați auzit de TIHIN?

 

Tihinul este însuși această chemare la întâlnirea vecinătăților. Cu acesta, organizatorul (nobăr-fotăr-ul) merge din casă în casă în vecinătatea de care aparține și îi invită verbal pe săteni la adunarea generală, care începe cu o ședință unde se discută ce au rezolvat, se hotărește ce au de făcut în noul an și se trec în revistă cheltuielile consemnate în registru.

Se spune că înainte de fosnich/nobărie/adunarea vecinătății toți cei care erau certați trebuiau să se împace.