S   I   M   B   O   L   U   R   I 

,,Noi romanii nu prea avem simboluri.

Cred ca de aici pleaca toata bajbaiala si deriva noastra. Nu prea avem simboluri si oameni care sa inspire, sa ne uneasca, sa mobilizeze. Sunt prea putine, prea putini. [...] Privesc uneori cu un soi de invidie si mahnire la popoarele care isi atarna cu mandrie steagul la usi, la geamuri, pe orice. La noi, astfel de gesturi sunt rare. De ce nu o facem? Pentru ca nu simtim nevoia, ne-am pierdut radacinile si legaturile cu cei de langa noi, cu trecutul, nu avem sentimentul apartenentei.'' scria Alex Dima zilele trecute pe o rețea de socializare. 

Subscriu.

 

 

Mă întreb și eu ce mai înseamnă pentru noi astăzi, simbolurile? Mai au putere? Mai au însemnătate? Le mai vedem? Le mai păstrăm? Sau doar le transformăm într-o aparență tristă pe care o păstrăm în mersul turmei? Știu și eu, știți și voi cum tricolorul atârnă la noi, doar în acea zi din an. Aparent suntem mândri români doar într-una dintre cele 365 de zile. E simplu. Când străzile se împodobesc cu drapeluri, avem curajul să fim români și scoatem și noi steagul pe geam, sau îl fluturăm la mașină. Ah și să nu uit, împrumutăm sau scoatem din fundul dulapului cămașa românească sau ia, ne pozăm, căutăm un citat cât se poate de patriotic și hop sus pe rețelele sociale. Oare o facem pentru că simțim sau doar pentru că toți o fac, pentru că societatea ne-a învățat să ne arătam dragostea față de țară fix o zi pe an? Ne urăm la mulți ani, și simțim flacăra românismului câteva ore. În 2 sau 3 decembrie apune, steagul este împăturit și pus bine pentru următoarele 363 de zile, ne întoarcem în fotoliu și criticăm tot. Bineînțeles că nu vorbesc despre tot omul, mai sunt și excepții care iau decizia să facă ceva, să fie români în fiecare zi, să muncească pentru această titulatură și să se implice în a schimba lucruri. Oricâți sunt, sunt. și asta mă bucură. 

 

Pe de altă parte cu ceva ani în urmă băteam străzile din Istanbul și era undeva prin mai, nicidecum în 29 octombrie când este sărbătorită Ziua Republicii Turcia, sau străzile din Madrid, dar nici măcar în apropierea zilei de 12 octombrie când spaniolii își sărbătoresc Ziua Națională. Am rămas profund uimit cum atârnau steaguri la balcoane, la uși, la geamuri, pe bărci, pe dealuri, cam peste tot, de la cel mai popular bulevard, până la cea mai înghesuită stradă de cartier. Printre hainele puse la uscat zăream câte un steag cu semiluna. Dar, an de an cred că am trecut prin București, loc în care cu părere de rău o spun, am văzut și văd drapelul doar în decembrie. Cred că ne lipsește cu desăvârșire curajul. Curajul să scoatem astăzi pe balcon, pe geam, pe mașină, steagul tricolor. Curajul să fim singurii care îl au. Când o fac toți, nu se observă. Când o fac doi-trei, se vede clar. Curajul să ne asumăm că suntem aici, cu bune, cu rele, curajul să ne păstrăm rădăcinile și sentimentul de aprtenență la nația asta. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Închid paranteza. 

Vorbeam de SIMBOLURI. Dăișoara are simboluri la fel ca orice altă localitate. Aceste simboluri cresc valoarea locului și locul în sine dă valoare acestor simboluri. 

 

Dăișorenii au reușit să creeze o artă din tradiția locului. Astfel timp de ani la rând, cu pasiune, respect și dăruire, din bătăile piciorului și strigăturile țăranului din Dăișoara anilor 1919, s-a conturat un dans, un joc bărbătesc numit fecioreasca de la Dăișoara. De atunci circulă o legendă care spune că fiecare dăișorean este un dansator, că își are ritmul și jocul în sânge. Acesta este un simbol. Un simbol care a dus oamenii și pe care oamenii l-au dus în marile orașe ale Europei. Din acest simbol s-au născut alte și alte. Mai mici și mai mari. De la oameni până la trofee și distincții obținute de aceștia. Simboluri ale apartenenței de acest loc. Aceștia sunt oamenii care au înțeles însemnătatea viețuirii în aceste locuri, oameni care au inspirat, oameni care au transmis mai departe, oameni care au creat ca noi să avem astăzi un simbol.

 

,,N-am să apuc centenarul formației și rău îmi pare, dar cât voi trăi, gândul și sufletul meu vor fi alături de toți acei care vor duce mereu pe culmi tot mai înalte, frumusețea, vigoarea și gingășia jocului nostru dăișorean. Acesta este îndemnul meu. ’’

spunea Radu Traian (dăișoreanul care a înființat echipa de dansuri). Ajunși în anul 2019, anul în care echipa de dansuri din Dăișoara ar fi împlinit 100 de ani de existență, avem o moștenire lăsată de care trebuie să ne îngrijim.  Sunt bucuros să știu că a fost, sunt împlinit să știu că de astăzi, aceste simboluri reprezentate prin diplome, trofee și distincții sunt expuse în sat, în semn de respect și recunoștiință pentru toți aceia care au muncit cu sudoarea frunții și bătăile piciorului, dobândind acestea, fiind tot ceea ce a mai rămas din echipa de dansuri, fiecare cu o poveste în spate. Ce reprezintă aceste diplome? - sunt o dovadă vie a acestor vorbe, sunt faptele, care au lăsat o urmă în trecut și care reprezintă o confirmare pentru viitor - sunt o întreagă poveste. Fiecare are în spate ore, zile și săptămâni întregi de repetiții, emoții, prietenii, turnee, spectacole, ropote de aplauze și într-un final o amintire frumoasă pentru fiecare membru al echipei de dansuri din acea vreme - o confirmare a faptului că fecioreasca a pornit din picior de dăișorean, Între 1914-1920, Radu Traian, născut într-o familie săracă a locuit ca emigrant în societatea americană a vremii. Tânărul dăişorean a gândit că îşi poate câştiga existenţa punându-şi în valoare talentul de dansator.,,

Astfel, îmbrăcat într-o cămeşe albă cu mâneci lungi, sub brîu cu un fel de fustiţă triunghiulară tot albă, cu ciucuri şi cu un frumos model cusut, cu brîu şi panglică încrucişată pe piept. Cu cioareci albi peste care se ridică de la opinci până la genunchi legăturile încrucişate (în stil roman) a panglicilor multicolore, pentru ca imediat sub genunchi să se afle zurgălăii, cu căciulă neagră aranjată după modelul ce azi l-am numi ,,dacic’’, cu un buchețel de flori în partea ei dreaptă – cu acest costum Radu Traian a început să colinde cârciumile și diversele localuri americane, dansând călușarul și alte dansuri, în ritmul imprimat de vioara lui Mutu Sami, zis Frunzea’’.

 

Numai lin, dorule lin

Că sîntem pe loc stăin

Numai rar, dorule rar

Că sîntem la trai amar’’...

 

este strigătura celor doi promotori ai dansului dăișorean, cunoscută fiind și astăzi, cu nostalgia locurilor natale și invocarea dorului. În 1919, întors în Dăișoara, Radu Traian, la fel de sărac precum a plecat, s-a întors mai bogat, paradoxal fiind. Această bogăție imaterială, era bogăția învățării călușarului și a ideii că ,,dansul poate deveni și spectacol coregrafic’’. Astfel a luat naștere o primă echipă de dansuri în Dăișoara, prin prisma picioarelor născute să joace în fața sătenilor. O sărbătoare pe care a trait-o intens întreg satul a fost aceea a aniversării a 50 de ani de la înființarea formației de dansuri din Dăișoara, aniversare care a avut loc la 28 decembrie 1969. În cei 50 de ani de activitate, nobila pasiune pentru dans a dăișorenilor a dus la o mare sărbătoare în sat, unde, la Căminul Cultural au evoluat mai mult de 150 de dansatori, moment ce a reflectat sudoarea și munca a celor peste 500 de spectacole, peste 200 de deplasări și a serilor de repetiții, dar și bucuria furtunilor de aplauze, a trofeelor și diplomelor care au răsplătit această dăruire de a face cunoscut acest tezaur folcloric al poporului noatru. Radu Traian, promotorul dansului dăișorean a lăsat atunci sub forma unui discurs, câteva cuvinte pentru generațiile ce vor urma,

,,N-am să apuc centenarul formației și rău îmi pare, dar cât voi trăi, gândul și sufletul meu vor fi alături de toți acei care vor duce mereu pe culmi tot mai înalte, frumusețea, vigoarea și gingășia jocului nostru dăișorean. Acesta este îndemnul meu. ’’

 

Acestea sunt simboluri. Locul. Obiceiul. Dansul. Omul. Coregraful. Echipa. Fotografia. Diploma. Trofeul. Distincția. Amintirea. 

Sunt simboluri de care ar trebui să fim mândri, sunt simboluri care au dat un nume acestui loc. Sunt sentimente și legături între om și țară. Și nu doar astăzi aici pe blog. Și nici doar astăzi aici pe facebook. Sunt pentru totdeauna în Căminul Cultural. Vizibile. Toate laolaltă.

 

De astăzi pentru veșnicie.

Sau de astăzi până când vor mai fi oameni care să creadă în simboluri.