Expediază
Expediază
Mesajul a fost expediat - Mersi!
Îndeplinește toate câmpurile necesare!

Contact

Scrie-mi

Florin Bucuțea 
e-mail: florin.bucutea@yahoo.com

 

 

© 2020 Florin Bucutea. All Rights Reserved.

FLORIN BUCUTEA

FLORIN BUCUTEA

 


29 mai 2021
Autor: Gabriela Bularca
 

Ajunsă în satul Dăișoara, un sat cu un nume atât de cald și de frumos, nu gândeam ce lucruri spectaculoase voi găsi aici. Întâmpinată de un tânăr iubitor de tradițiile și de locurile natale, m-a condus în micul muzeu realizat prin puterea lui de convingere și prin determinarea de care a dat dovadă.

 

M-a invitat să întru într-o sală să îmi arate ceva. Am avut senzația că am pășit într-o altă lume, o lume cu mai bine de 100 de ani vechime, cu lucruri vechi din gospodărie, cu lăzi pictate de pe la 1914, cu lămpi cu petrol la fereastră, cu dantele lucrate manual, așternuturi, pături, covoare și câteva costume minunate. A început să povestească despre obiectele expuse. Știa fiecare obiect ca pe copilul lui, de unde provine, care îi e istoria. Privesc obiectele cu drag și cu mica mea cunoaștere în ale  meșteșugurilor ne aplecăm împreună asupra acestora să le pot studia în amănunt.

 

Îndrăznesc să pun mâna pe un ștergar cu o dantelă minunată, bănuiesc doar că ar avea mai bine de 60 de ani. Dantela croșetată din bumbac alb și verde crud de primăvară. Flori de câmp în forma soarelui.

Încăperea frumos aranjată și așezată, respectând tradițiile locului. Patul mare și bogat, cu multe obiecte lucrate manual, pentru a arăta bogăția și zestrea fetei așa cum este obiceiul la noi, vitrina cu trofee de la festivaluri, obiecte vechi din casele locului, costumele, vesta tricotată din lână adevărată, perne brodate ale căror culorile sunt la fel de vii ca odată, cărți vechi păstrate cu sfințenie.

Un adevărat rai al bunului simt românesc.

Toate aceste lucruri s-au petrecut doar prin determinarea lui Florin Bucuțea. Când îmi povestește despre cum a pornit la drum, despre dorința de a înființa această colecție muzeală, îl văd cum pasiunea îi luminează chipul și pare că în privirea lui se află în același timp și răsăritul soarelui în sat și toată istoria locurilor.

 

Rep.: Cum a apărut ideea realizării colecției muzeale  Dăișoara?

Colecția Muzeală Dăișoara s-a conturat drept concept în discuții cu preotul din sat și totodată un foarte bun prieten Dragoș Dobrițoiu, în toamna anului 2019. De la această discuție și până în ziua în care ne-am apucat efectiv de treabă au mai fost câteva experiențe pe care le conștientizam și le vedeam cu ochii mei, mă deranjau … respectiv prezența unor colecționari privați în sat, în casele oamenilor care plictisiți de hainele, podoabele și obiectele vechi, vindeau și uite așa ele își pierdeau valoarea înstrăinându-se de aceste locuri și noi rămânând mai săraci cultural. Aici ele capătă o valoare aparte și totodată dau valoare locului. Era ziua de 7 decembrie când amândoi (eu și preotul Dragoș Dobrițoiu) ne-am pornit din casă în casă, din capul satului de din jos până în capul satului la deal. Îmi aduc aminte că aveam cu noi … energie bună și o foaie cu un pix.

Eram ferm convinși că vom reuși să motivăm sătenii să nu mai înstrăineze obiectele de artă populară, indiferent de suma primită în schimb pentru că ele nu au un preț, ele au o valoare și asta face diferența

Notam ce primeam și de la cine. Acestea merită să rămână în locul în care au fost create, să fie conservate și expuse pentru anii și generațiile ce vor călca în acest sat, să știe cum a fost odată … să inspire un aer de casă bătrânească, să simtă sufletul locului. Zis și făcut. Seara, după o zi petrecută cu sătenii într-un cadru intim, în casele lor, la masa lor, am reușit să adunăm primele obiecte care urmau să facă pasul către o viitoare Colecție, primele impresii și mai mult decât atât am reușit să le sădim consătenilor sentimentul că noi și mulți alții ce ne vor urma le vom prețui muncă depusă în anii tinereții lor, prin aducerea în conștiința publicului frumusețea portului și obiceiului dăișorean. 

Rep.: Ce conține colecția? Descrie-ne puțin.

Până astăzi, Colecția Muzeală Dăișoara numără câteva zeci de obiecte și este în continuă dezvoltare. Printre exponate avem o laiță pictată care datează din 1914, o alta din 1921, un lădoi (laiță în care pe vremuri se dormea) pictat din 1933, blidare pictate, cuier pictat, am refăcut patul miresei care cu cât este mai înalt și mai bogat în țoale și perne cu atât arată bogăția și fala familiei din care vine viitoarea mireasă, icoane pictate, două litografii catolice pe care le-am găsit într-un pod, blide, ulcioare, lămpi pe gaz, preșuri, țesături diverse, costume populare și obiecte care fac parte din diverse ceremonialuri … etc. Mi-am dorit că acest spațiu să fie călduros și să se asemene cu o cameră bătrânească din casele dăișorenilor ce-au fost odată. E o vorbă care zice că “întreabă și vei afla, caută și vei găsi”. Am urmat-o întru totul și am stat la povești cu bătrânii pe care îi mai avem astăzi, să aflu cum era așezată camera, care era rânduiala, de ce așa și nu invers … toate puse cap la cap cu informațiile cerute și primite de la Muzeul de Etnografie Gh. Cernea din Rupea, de la Melania Tohănean, cercetător în cadrul Muzeului – pentru că pe lângă frumusețea vizuală, vreau să fie și corect documentat și expus. Printre cele mai vechi obiecte se numără 3 cărți religioase, laița de 107 ani, dar și obiecte vestimentare moștenite de la strabunicile femeilor vârstnice din sat, dar fiecare obiect cules și adus, găsit prin poduri, prin magazii sub fiare și uitate de lume, sau dăruit din lăzile de zestre ale daisorenilor, are o poveste care constituie o parte de patrimoniu imaterial.

Dăișoara a avut o echipă de dansuri înființată în 1919

Și pentru că tot am menționat patrimoniul imaterial, Dăișoara a avut o echipă de dansuri înființată în 1919 cum și fecioreasca a pornit din picior de dăișoarean, iar povestea acestor ani, a acestor dansatori care au bătut cizma pe marile scene și ale căror strigături de joc au răsunat în festivaluri internaționale în Europa, povestea acestor emoții și a ropotelor de aplauze se regăsește în trofeele, distincțiile și diplomele obținute de-a lungul anilor. Acestea sunt expuse permanent în Colecția Muzeală Dăișoaracu scopul de a fi vizibile, observate și cunoscute de fiecare om din sat, fie că vrea să retrăiască amintiri văzându-le, dar și de fiecare străîn care ne calcă pragul și căruia vrem să ii transmitem o parte din simțirile nostre. De curând pe holul care duce spre Colecție am montat în perete tăblițe cu numele fiecărui om din sat care a contribuit la înființarea acestui spațiu, prin donații. 

Mă simt mai aproape de țăranul simplu din Dăișoara

 

 

Rep.: Te simți mai aproape de strămoșii tăi când pășești în acea încăpere care găzduiește expoziția?

 

Răspunsul mi s-ar citi pe față, dacă îi fac o traducere în scris aș spune că mă simt mai aproape de țăranul simplu din Dăișoara, de cel care întorcea fânul în haine românești, mă simt mai aproape de femeia din a cărei mâini a ieșit artă pură prin iile și țesăturile cusute la lumina lămpii, mă simt mai aproape și îmi imaginez cât de faine puteau să fie serile de șezătoare unde se cânta, unde se juca, unde se creau relații, unde se transmiteau învățături, și mai mult decât atât un loc în care oamenii erau ei înșiși, simpli și naturali, mă simt mai aproape de zilele alea de duminică de care îmi povestește fiecare bătrân la care merg acasă, zilele în care după slujba de la biserica, tinerii se găteau și mergeau la joc, loc în care existau niște valori și principii nescrise care încununau și dădeau sens zilelor … clipelor care astăzi îmi sunt povestite de către cei ce le-au trăit, iar eu ascult, simt, scriu și înregistrez poate privirea apăsată, zâmbetul, lacrimă ce li se scurge pe obraz, văzând cum sunt oamenii astăzi. Mă simt mai aproape de scenele pe care dăișorenii au jucat și chiuit  Este un sentiment aparte pe care sunt bucuros ca il pot trăi.

 

Existența in sat a unui obicei unic intitulat “mersul PE scoverzi”

 

 

Rep.: Care este cel mai drag element din expoziție? Ne poți spune povestea lui?

Da. Are o poveste lungă dar merită citită … este aparte. Cel mai drag element este reprezentat de manechinul cu întregul costum de fată care are în spate o poveste fascinantă pentru mine. Spun că este cel mai drag pentru că odată cu munca pentru înființarea Colecției am descoperit și am reușit să scot la suprafață un detaliu și un obicei unic. Spun unic pentru că m-am interesat și în satele vecine și acesta nu există, iar la nivel regional are elemente de ritual asemănătoare dar deloc identice. Este vorba despre obiceiul intitulat “mersul PE scoverzi”. Am scris cu majuscule pentru că deseori, expresia se adaptează și se face o ,,corectură” nepotrivită a limbajului, unde ,,pe” este înlocuit cu ,,la”. Însuși prin esența și specificitatea limbii române, se degradează înțelesul acestei expresii dacă este utilizată în contextul ,,mersul la scoverzi”, pentru că feciorii și fetele nu mergeau să mănânce acele scoverzi fizic. Acest ,,pe” înseamnă că tinerii se adunau ,,pe văzute”, era o primă intrare a viitoarei mirese în casă viitorului ei mire, o întâlnire de rămas bun de la feciori și fete, de o pregătire pentru nuntă ce urmă, de transfer al identității de tânără fată, spre viitoare mireasă. Toate acestea exprimate prin ,,mersul PE scoverzi”.

De la Miorița până la Luceafărul eminescian, taina existenței este închisă în taina nunții

În lumina nunții, omul se adeverește înțelept ca Oedip în fața Sfinxului, unde natura este în slujba mirelui, iar cerul în slujba miresei. Din perspectivă folclorică acestea sunt acte ale dramei trecerii tinerilor în rândul celor însurați și încuscrirea celor două familii, ale mirelui și miresei. Actele petrecute pe parcursul celor 4 săptămâni, dintre care 3 cele premergătoare nunții în sine, trebuie să ducă la un echilibru social prin adaptarea și integrarea tinerilor în rândul celor însurați, erau acte care pregăteau viitoarea pereche. În Dăișoara întâlnirile, riturile și elementele de folclor și sărbătoare se întâmplau cu trei, două sau chiar o săptămână înainte de evenimentul în sine, în funcție de vremea pe care o aveau viitotii miri. Ficare săptămână își are propriul ritual, propria însemnătate și  pe care eu l-am învățat de la oamenii din sat, de la bătrânele de astăzi care ieri au purtat coarda și s-au dus pe scoverzi în casa mirelui. După cum spuneam, înainte cu două săptămâni de nuntă, există o secvență rituală numită ,,MERSUL PE SCOVERZI”, la casa mirelui. Acesta avea loc mereu într-o duminică. Zi în care tineretul se gătea și mergea la joc, dar de această dată și în această zi, tinerii viitori miri vor fi împreună pentru ultima dată în postura de fecior și fată. După joc, fata împreună cu două-trei verișoare și o soră mai mare și căsătorită, mergea la casa feciorului pentru prima dată. Aici erau așteptate de către familia feciorului, care împreună cu doi-trei verișori și câțiva prieteni, punea masă ca la nuntă, cu aperitiv, supă, friptură, iar la final se serveau gogoșile (reg. scoverzi). Viitoarea mireasă se deosebea de celelalte fete prin accesoriile de pe cap purtate încă de la joc că să se evidențieze printre celelalte fete. Peste creață și cârpa de rozor i se adăuga o coardă, o coroană confecționată din flori de hârtie decorate cu beteală. Maria Stanciu spunea într-un interviu că dumneaei la vârsta de 17 ani când s-a măritat a luat parte la toate cele 4 momente, 4 săptămâni care se încheiau cu nuntă propriu-zisă. În acest cadru intim, format din viitoarea familie a fetei, prieteni și neamuri apropiate, feciorii îl încurajau pe viitorul mire să o ceară, să zică care e scopul pentru care s-a pregătit într-atâta, și împreună cu toții rosteau diverse strigături premergătoare nunții. Tot în această zi se alegea data exactă a nunții, se puneau la punct detaliile și de atunci încolo puteau umbla chemătorii pe la nănași, neamuri și prieteni, pentru a rosti prin strigături, bucuria că încă un fecior se însoară – practic astfel se invitau sătenii la nunta care urma să aibă loc peste două săptămâni.  Manechinul este gătit în costumul fetei care urmă să meargă pe scoverzi iar obiceiul merită povestit fiecărui om care trece pragul Colecției. 

Rep.: Tot din același sat este și dl Pumnea, mare iubitor de tradiții. A fost unul dintre mentorii tăi. În ce fel te-a sprijinit?

Dl. Ioan Pumnea – Tezaur Uman Viu – îmi amintesc că a fost sărbătorit de bunii noștri (ai Dăișorii) prieteni de la Serviciul Cultură Tradițională – Centrul Cultural Reduta Brașov, în iarna anului 2014 printr-un spectacol unde spre bucuria noastră am fost invitați să punem în scenă obiceiul de iarnă din sat, care încă este viu. A fost o provocare pentru noi toți, și pentru mine în special pentru că prin intermediul paginii de facebook “Daisoara-tradiții locale” unde eu promovam imaginea satului prin fotografii am fost contactat de către cei de la Reduta să iau legătură cu tinerii din sat și împreună să participăm la acest eveniment – drept o bucurie venită din partea consătenilor dlui Pumnea. Nu a fost nici greu, nici ușor, noi eram deja o mână bună de tineri prieteni și toți iubitori de tradiție și ne-am organizat repede, am făcut repetiții seri la rând, am râs și ne-am distrat dar ne-am omogenizat cumva și am reușit să punem în scenă un întreg obicei, de la colind la casa gazdelor până la fecioreasca și jucatul fetei din casă. Am vrut cu toții să iasă impecabil pentru că a fost pentru prima dată după 22 de ani când o echipa organizată sub forma unui ansamblu pe care noi l-am numit “Joc Dăișorean” – a urcat pe o scenă și a ridicat obiceiul de Crăciun din sat la rang de artă, de spectacol, așa cum o făceau și înaintașii noștri. Acest eveniment a fost primul care m-a legat de dl. Pumnea. Astfel am înțeles că tradiția poate reînvia și i-am studiat cartea “Dansul Dăișorean” care a fost cumva o carte de căpătâi pentru mine și pentru cunoștiintele despre etnologie, port popular și obiceiuri pe care ulterior le-am putut dezvolta fără a urma studii în domeniu. Cu dl. Pumnea au urmat discuții, întrevederi și sfaturi, ba chiar și susținerea de a completa Colecția Muzeală Dăișoaracu trofeele și distincțiile, o mare parte obținute prin strădania dumnealui că maestru coregraf al echipei de Dansuri din Dăișoaraînființată în 1919 de către Radu Traian. Ne mândrim cu dumnealui și eu personal îi mulțumesc că a dus dansul din Dăișoara pe marile scene ale lumii. 

 

Rep.: A realiza o astfel de colecție implică multă muncă, multe eforturi. Ai întâmpinat obstacole?

Da. Încă de la bun început m-am izbit de veșnica expresie: “tu nu ești sănătos, cine crezi că-ți dă ție haine gratis”, “n-ai ce face cu timpul tău” etc.. de păreri și refuzuri venite din partea unor oameni care au încercat să mă descurajeze. Dar aceste lucruri mă ambiționează mai tare să muncesc, să mă detașez de opinii și să mă bucur de oamenii ăia faini pe care îi am în jur și care vorbesc aceeași limbă cu mine. A fost multă muncă și încă mai este. Eforturi faine le numesc eu, pentru că într-un an în care totul era la pământ, eu băteam ulițele satului, povesteam cu oamenii, întrebam, căutăm, scriam, documentam, vopseam, spălam și tot așa până nici nu mi-am dat seama ce repede a trecut un an aparent greu. Cum spuneam mai sus, în decembrie 2019 am început alături de Pr. Dobrițoiu și în toată pandemia anului 2020 această Colecție Muzeală a prins contur, iar în noiembrie 2020 am finalizat-o alături de femeile din sat, datorită cărora acest spațiu există, încununându-se cu un material pentru “România,Te iubesc”, filmat la Dăișoara de Alex Dima și echipa ProTv. Munca a constat în a căuta obiectele și hainele, prin poduri, magazii (am găsit icoane și tablouri complet acoperite cu pământ și praf, laiță a cărei picturi nici nu se observau la prima vedere, lămpi pe sub rafturi în pivnițe, cuiere pictate în magazii, țesături care țineau de cald robinetului de apă din curte, și multe alte exemple) pivnițe sau mai simplu primite direct de la săteni din lăzile de zestre, curate și călcate. După ce am adunat obiectele pe care le-am adus prin curățare într-o stare decentă de expus, am luat legătură cu o doamnă care se ocupă de recondiționat astfel de obiecte vechi pictate din lemn. Le-am ceruit cu o ceară specială pentru a proteja pictura, apoi le-am lăcuit cu ulei de in care protejează dar și astupă găurile produse de carii. Elementele vestimentare au fost spălate, scoase petele produse de timp, călcate și abia apoi expuse pe manechine, în prealabil consultând atât cărți de specialitate pe zona etnografică dar mai ales cunostiintele femeilor din sat care știu exact cum era portul, obiceiul și rânduiala. După ce fiecare obiect a fost așezat la un loc bine și corect ales împreună cu dna. cercetător Melania Tohănean de la Muzeul de Etnografie Gh. Cernea Rupea, a urmat sesiunea foto pentru fiecare element, atât individual (câteva dintre ele fiind fotografiate în cursul așezării fizice a spațiului) cât și în ansamblu, fotografii care îmi vor folosi la întocmirea inventarului și a fișelor la care încă lucrez, conforme cu exemplul luat de la Institului Național al Patrimoniului. 

Mă înclin în fața locuitorilor satului și le transmit mulțumiri și întregul meu respect

 

Rep.: Locuitorii satului cum au primit acest mic muzeu al satului pe care tu l-ai creat?

Bineînțeles că întotdeauna vor exista două tabere. Cei care fac și cei care vorbesc. Spre bucuria mea am avut parte de oameni mulți care au făcut. Oameni care au venit și la care m-am dus cu inițiativa mea și a preotului Dobrițoiu, care ne-au sustinut, care ne-au primit în casele lor, care au participat cu mine la munca această, care au donat, îmbrăcat, așezat și cusut pentru ca totul să arate cum este astăzi, care și-au lăsat emoțiile deoparte și am filmat, am înregistrat. Fără aceștia și fără familia mea care m-a susținut de la pământ până la cer și înapoi, nu aș fi reușit vreodată să duc acest vis la o realitate, iar pe această cale vreau să mă înclin în față lor și să le transmit mulțumiri și întregul meu respect. 

 

Rep.: Cum s-a sădit în tine acest sâmbure românesc? Care sunt începuturile?

Îmi amintesc că la grădinița pe care am făcut-o în sat, iubeam serbările în care ținuta obligatorie era formată din haine românești. Dovadă sunt fotografiile alături de colegii și copiii unde nu lipseam, ca Martie din post. Ambii părinți fiind din Daisoara, tata dansator de mic, mama crescută la Codlea a fost detașată de această zona dar s-a reîntors la folclor după ce l-a cunoscut pe tata, bunicii din ambele părți toți din Dăișoara, care de mic îmi povesteau tot felul de pățanii din viața la sat au creat un cadru numai bun pentru copilul din mine. Apoi a urmat o perioada destul de îndelungată în care m-am rupt de această zonă, fiind la școală la Codlea unde am intrat oarecum în ritmul orașului și al copiiilor care nu aveau nicio treabă cu tradițiile. Ajuns la liceu în Brașov, și totodată fiind la o vârstă la care creierul îmi mai trimitea semnale: “aloo, Dăișoara băiete”, ajungând să întru în ceata de feciori la colindat, balurile de Crăciun unde era rușinos să stai că un brad împodobit, îmbrăcat românește fără să știi să joci. Iar cum mie mi-au plăcut mereu momentele de genul, cumva flacăra s-a reaprins și pe zi, lună, an ce trecea se făcea mai mare și asta doar datorită faptului că m-am reîntors în sat tot mai des, am descoperit și am înțeles de ce Blaga spunea că “Veșnicia s-a născut la sat” și mai mult decât atât am văzut cum ne pleacau oamenii care au făcut și au trăit tradiție și odată cu ei, poveștile și obiceiurile…și dacă tot arde flacăra, am hotărât să nu fiu egoist, și să împart emoția pe care o trăiesc eu cu mine aici, cu ceilalți de azi, de mâine și de peste ani și ani care să apuce să vadă rămășițe ale acestui foc, așa cum și eu la rândul meu l-am prins nestins. 

Rep.: Care sunt planurile tale de viitor legate de acest mic muzeu?

Profesional vorbind, lucrez la întocmirea fișelor muzeale ale fiecărui obiect din Colecție, urmând ca mai apoi să încep demersurile de a o înscrie pe lista națională a Colecțiilor Muzeale Rurale, având o vizibilitate la nivel național. Sufletește vorbind, această Colecție Muzeală vreau să fie o urmă lăsată de mine aici în semn de respect pentru oamenii și momentele pe care eu le-am trăit și le trăiesc aici, care m-au format și care m-au îmbogățit sufletește și spritual și pentru care sunt recunoscător. Vreau să fie un loc în care și în jurul căruia să desfășurăm activități care să le dezvolte acest românism și copiiilor și tinerilor de azi care trăiesc într-o eră a globalismului și a vitezei, și să inspire și alte comunități în a forma un astfel de colț. Vreau să fie un punct de reper pentru cei care au auzit de Dăișoarași care vor să ne treacă pragul inspirând câteva momente de tihnă și liniște a satului românesc în ani ai vitezei…pentru cei care nu au auzit de acest sat, dar care vor auzi care odată se vor urca în mașină să vină să vadă bucăți de istorie, să cunoască oameni faini și simpli, povești fără filtre și fără metafore. Vreau să fie un loc în care dăișoreanul plecat peste hotare atunci când va reveni acasă, și nu va mai găși bunici și străbunici, poate nici casa copilăriei, să găsească acest loc in care pentru câteva clipe să închidă ochii și să își aducă aminte … … așa voi face si eu … amintindu-mi ce fain a fost astăzi făcând aceste lucruri aici, acasă.

 

 

Redescoperă satul ardelenesc la Dăișoara, cu colecția muzeală inițiată de Florin Bucuțea și tradiții dispărute, precum mersul pe scoverzi.

03 august 2021