Ziua lui Dragobete, zeul tinereţii, al veseliei şi al iubirii are origini străvechi. Dragobete este un personaj preluat de la vechii daci şi transformat ulterior într-un protector al tinerilor şi patron al iubirii.
Urmând firul anumitor legende populare, se pare că Dragobete (numit şi “Cap de primăvară”, “Năvalnicul” sau “Logodnicul Păsărilor”) nu era nimeni altul decât fiul babei Dochia, un flăcău extrem de chipeş şi iubăreţ, care seducea femeile ce îi ieşeau în cale.
Dragobete a rămas însă până în ziua de astăzi ca simbolul suprem al dragostei autohtone.
Dacă vremea era mohorâtă în această zi, dacă era foarte frig, ploua sau ningea, tinerii se strângeau într-o casă “să facă de Dragobete”, să petreacă, să lege prietenii, să se ţină de jocuri şi ghiduşii. În anumite zone, fetele tinere obişnuiau să arunce acuzaţii pentru farmecele de urâciune făcute împotriva rivalelor în iubire. De asemenea, tinerii flăcăi îşi crestau uşor braţul în forma unei cruci şi îşi atingeau tăieturile rostind jurământul de a rămâne pe viaţa fraţi de sânge.
Cu ocazia acestei zile, bătrânii satului acordau o îngrijire specială animalelor din ogradă, dar şi păsărilor. Bătrânii credeau că în această zi păsările îşi aleg perechea pe viaţă şi se urnesc în construirea cuiburilor. La sfârşit de iarnă şi început de primăvară, Dragobete oficia nunţirea păsărilor în cer. Sacrificarea animalelor este interzisă în această zi. În rostul împerecherii păsărilor nu ai voie să intervii, se crede…
Sărbătoarea marca începutul anului agricol, ieșirea din iarnă și începerea perioadei fertile. În multe zone din țară, obiceiul Dragobetului ilustrează aceeași preocupare pentru integrarea în ordinea firească a satului. Îmbrăcați în cele mai bune haine, fetele si flăcăii mergeau în pădurea din apropierea satului, culegeau flori și cântau. Plantele și florile culese erau folosite de tinerele fete la diverse farmace de dragoste.În unele locuri, fetele adunau zăpada rămasă la marginea pădurii sau pe fragi, o topeau și își spalau fața cu ea. Zăpada ,, zânelor'' le făcea mai frumoase și mai drăgăstoase."
"În satele românești, de Dragobete se organizau adevărate petreceri: “dacă era vreme frumoasă, de dimineața, frumos îmbrăcați ca la o mare sărbătoare, fetele și băieții se adunau pe grupe de vârste și porneau hăulind și chiuind de răsuna satul, strigând “Dragobetele săruta fetele...”, înspre dealurile din preajmă sau înspre pădure, pentru a culege primele flori de primăvară – ghiocei și brândușe. În timp ce fetele căutau flori, băieții strângeau uscături pentru a aprinde un mare foc, în jurul căruia se adunau, pe grupe de vârste, vorbeau, spuneau glume cu caracter erotic – dar nu cu substrat indecent – mai mult legate de simpatiile ascunse. Înspre namiază, când focurile se stingeau, fetele porneau în goană spre sat, fiecare urmată de băiatul care o îndrăgea. Dacă acesta reușea s-o prindă (și evident că ea se lăsa prinsă), avea dreptul să o sărute în văzul tuturor și erau pentru un an de zile, până la următorul Dragobete, considerați ca logodnici. Se întâmpla însă ca doi tineri să fugă după aceiași fată,și atunci ea trebuia să-și dea silința să se lase prinsă de acel pe care îl îndrăgea.” („Sărbători, tradiții, ritualuri, mituri...” - Julia Maria Cristea