florinbucutea.ro » Dăişoara – crucile unui sat românesc

Vă îndemn să citiți aceste simțiri transpuse într-o descriere a ceea ce înseamnă satul Dăișoara pentru noi, pentru voi, pentru pr. drd. Alexandru SOCACIU - căruia, din suflet îi mulțumesc pentru aceste cuvinte înălțătoare despre satul nostru, și care mi-a deschis ochii despre valoarea crucilor de pe casele din sat, pe care am decis să le punem în valoare prin fotografii, și să le înțelegem prin această descriere.

ℭ𝔯𝔲𝔠𝔦𝔩𝔢 𝔡𝔦𝔫 𝔰𝔞𝔱𝔲𝔩 𝔇ă𝔦ş𝔬𝔞𝔯𝔞 𝔳𝔬𝔯𝔟𝔢𝔰𝔠 𝔡𝔢𝔰𝔭𝔯𝔢 𝔷𝔟𝔲𝔠𝔦𝔲𝔪𝔲𝔩, 𝔠𝔲𝔯𝔞𝔧𝔲𝔩, 𝔯𝔢𝔲ş𝔦𝔱𝔢𝔩𝔢, î𝔪𝔭𝔩𝔦𝔫𝔦𝔯𝔦𝔩𝔢 ş𝔦 𝔯𝔢𝔞𝔩𝔦𝔷ă𝔯𝔦𝔩𝔢 𝔬𝔞𝔪𝔢𝔫𝔦𝔩𝔬𝔯 î𝔫𝔱𝔢𝔪𝔢𝔦𝔢𝔱𝔬𝔯𝔦 𝔡𝔢 𝔰𝔞𝔱.

La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1,1).

Poetul naţional Mihai Eminescu spune într-una din poeziile sale: „Unde voi găsi Cuvântul/Ce exprimă Adevărul?”. Aşa cum Dumnezeu comunică prin cuvinte şi gesturi cu omul, Biblia fiind cartea cea mai concludentă, şi omul comunică permanent prin gesturi şi cuvinte cu Creatorul său. De aceea Eminescu a căutat mereu cuvinte potrivite pentru a-şi exprima simţămintele. Poporul român s-a identificat mereu cu cuvintele sale şi nu le-a folosit la întâmplare în versuri, cântece, doine. Nici când a înjurat, nu a făcut-o oricum. Doar de vreo câteva generaţii au început şi românii să înjure urât, mai demult o făceau tot în spirit de glumă.

Istoria poporului român, în ansamblul ei, este una de jertfă asumată cu răbdare, întotdeauna eficientă. Ca cercetător al istoriei făgărăşene, în special, dar şi a celei transilvănene, în general, pot să afirm şi să îmi asum faptul că numai jertfelnicia seculară de pe teritoriul acesta poate dovedi continuitatea, trăinicia, persistenţa, durabilitatea, succesiunea...De veacuri, probabil din totdeauna, poporul nostru a ştiut să privească doina ca pe o sforţare puternică lăuntrică, fie de bucurie izvorâtă din trecerea cu succes prin necaz, fie doina izvorâtă din greutăţiile cotidiene, ca o rugăciune de izbăvire, de reuşită. Necaz sau bucurie, doina a fost mângâierea şi expresivitatea ţăranului român autentic. Doina şi crucea cred că sunt surori, sau una a născut-o pe cealaltă. Nu poate fi altfel. Nu ştiu care a fost prima, dar ştiu că se aseamănă în sufletul poporului român până la identificare, chiar şi până la confundare.Dacă ar fi să răstorn puţin cuvintele evanghelistului scrise la început, aş scrie aşa: „la început a fost crucea şi crucea ţăranului era în doina lui populară şi în doină era crucea lui”. Prin doina lui împletită cu crucea vieţii sale, ţăranul a reuşit să transpună în text şi melodie trăirile sale şi astfel a reuşit să străbată spaţiile şi vremea, să pătrundă inimi şi astfel să aibă mai multă putere de încântare şi convingere. Când a fost să se apere, poporul şi-a asumat crucea, şi-a strigat în doine durerea şi şi-a asumat şi moartea. Chiar şi pe morminte şi-a aşezat o cruce, arătând nu că omul a murit, ci că el e cel care a biruit de fapt.

Ce e crucea?

În plină pandemie a anului 2020, vizitând satul Dăişoara pentru prima dată, am rămas uimit de câte cruci am văzut în sat: pe câmp, pe străzi, pe case, la răscruci de drumuri, pe chipuri de oameni, pe obloane, pe porţi sau deasupra lor..., peste tot cruci şi cruciuliţe. Cam toate satele au cruci de hotar, la răscruci de drumuri, pe case şi porţi, dar atât de multe ca în Dăişoara nu am mai văzut nicăieri. Am părăsit satul cu sentimentul că dacă vrei să cunoşti Dăişoara nu ajunge numai să priveşti, ci trebuie să cobori în el, nu să urci la măreţia lui, ci să-i pătrunzi tainele, să te identifici cu jertfa lui, să-ţi „răstigneşti” mintea ca să înţelegi universul crucificat dăişorean.La Dăişoara nu ce e crucea e mai important, ci esenţial este să ştii cine sunt crucea/crucile. Fie că urci spre sat, sau cobori din el, de pe uliţele satului şi din casele localnicilor ţi se ivesc în faţă cruci de peste tot. Deci, nu „ce”, ci „cine” e crucea la Dăişoara? Şi ca să poţi să schiţezi răpunsuri, trebuie să pleci de la însemnătatea unei cruci, de la ce e crucea.Dogmatic vorbind, Crucea este altarul de jertfă prin care a suferit coborând din cer Domnul Hristos, dând posibilitate oamenilor ca prin jertfă şi asumare proprie să urce în bucuria originară, cea a Raiului iubirii eterne.La origini, crucea a fost un instrument de tortură, un obiect de suferinţă, iar cel răstignit pe ea era supus la ruşine publică şi ocară pentru faptele sale. Tocmai pentru aceasta, prin cruce a venit biruinţa asumată cu răbdarea suferinţei, căci aşa cum nu există înviere fără moarte, tot aşa nu există bucurii fără jertfe, fără cruce şi jertfelnicie. De la asumarea morţii Domnului Hristos şi realitatea învierii Lui, crucea a devenit un simbol de reuşită, un simbol de jertfă care aduce izbăvire. Împăratul Constantin, în încercarea lui de a uni Imperiul Roman, are o vedenie ziua, în amiaza mare. Pe cer i se arată o cruce sub forma norilor şi mesajul: „in hoc signo, vinces” (cu acest semn vei învinge). Aceasta fără ca cineva vreodată până atunci să o socotească vreun simbol sau vreun artefact creştin de mijlocire a puterii dumnezeieşti, decât sporadic prin textele sfântului Apostol Pavel: „cuvântul crucii este nebunie pentru cei ce pier, iar pentru noi, puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1, 18); sau „mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului” (Galateni 6, 14). Dar, numai după ce Constantin cel Mare aşează pe fiecare steag de luptă semnul crucii, vine victoria sperată, realizând prima Europă unită din istorie. Şi de atunci, cinstirea şi simbolistica crucii vor cunoaşte proporţii mari şi chiar unele exagerări.

Deci, monumentul de tortură devine simbol de victorie; chiar şi lumea păgână renunţă la tortură prin răstignire. În sens creştin, cruce înseamnă jertfă, asumare conştientă a greutăţilor pentru reuşită, modul prin care Dumnezeu vorbeşte şi le dă putere oamenilor.Aşa îmi explic multitudinea de cruci ce invadează ochiul vizitatorului satului Dăişoara. Să recunoaştem, satul nu este în calea oricui trece la întâmplare prin sudul Transilvaniei; nu oricine a auzit de Dăişoara. L-au făcut cunoscut muzicanţii născuţi aici, oamenii de cultură plecaţi din sat, şi nu pot să nu amintesc de marele ligvist, academicianul Gheorghe Mihăilă, şi alte câteva personalităţi ale satului. Asta e crucea generală a satului Dăişoara. Ca să ajungi în sat ai nevoie de răbdare pe drumurile ce duc spre el din toate punctele cardinale, ai nevoie ca cineva să te facă curios să-l vizitezi, ai nevoie de efort să rezişti tentaţiei multiculturale a zonei Cohalmului. Apoi, o dată ajuns, încă din câmpurile satului, turistul sau chiar şi simplul vizitator se minunează de formele crucilor de hotar.

Cum e crucea dăişoreană?Bunăoară, crucea din hotarul dinspre reşedinţa de comună, satul Ungra, are o formă cu totul aparte, ce o face unică şi unicat. Această cruce e din lemn de stejar specific ţinutului, cu forma ei unică treflată în toate laturile sale, iar deasupra de tot mai poartă o cruce treflată în miniatură a celei mari, la fel ca şi pe cele două braţe orizontale. Jos, înspre picioarele crucii, au fost aşezate numele şi scopul celui care a ridicat monumentul. (:::...:::) Timpul şi-a lăsat amprenta pe starea în care se găseşte ea azi, dar imaginaţia îţi dă posibilitatea să o reconstruieşti cu mintea pentru a simţi ceva din „fiorul” celui care a aşezat-o acolo, motivul şi speranţele lui.La Dăişoara, cum intri în sat dinspre Ungra, mai vezi o cruce mare de lemn pusă pe faţada unei case, din temelia construcţiei, îngrădită cu gard. Din nou nume şi o poveste. Puţin mai încolo, pe Uliţa mare, mai vezi o cruce din beton turnat, tot pe faţada casei, tot cu rădăcini în temelie, distinctă de construcţia ca atare, tot cu nume şi text de moştenire posterităţii.Pe faţadele caselor se pot vedea pictate sau aşezate în bazorelief câte o cruce cuminţică, smerită, nu opulentă sau cu forme ciudate; cele mai multe sunt aşezate pe zid între ferestrele de la drum ale casei, sau deasupra porţilor de la intrare. Unele obloane de la geamuri, dacă nu au inimioare, sigur au cruci desenate sau traforate sub forma rotundurilor sau a altor forme geometrice.În sat sunt câteva răstigniri de cruci, la biserică şi la răspântii de drumuri, ca şi la cimitir şi pe pietrele funerare ale localnicilor.După ce am citit un text de pe una din crucile din faţa casei, i-am scris lui Florin Bucuţea, devenit „sufletul de re-înviere” a satului străbun Dăişoara: „no, io dacă aş moşteni o casă ca asta, n-aș putea-o vinde niciodată! Iar dacă ar fi să cumpăr, n-aș putea, căci mereu vor fi trecuți acolo cei care și-au dus viata în ea. Iar ca să distrugi așa ceva, e strigător la cer!” Pe cruce stau scrise pentru eternitate următoarele:„Iisuse, Cela ce pe cruce fiind pironit moartea ai omorât şi viaţa lumii ai dăruit celor ce se vor închina Ţie în faţa acestui semn, fii îndurat ascultător şi de toate cererile către mântuire bogat dăruitor. Robilor tăi: Constantin şi Maria Stoica şi fiicelor lor în Dăişoara fii Iisuse ascultător şi mântuitor”.În discuţiile cu alţi dăişoreni pe care îi cunosc, am aflat că la Dăişoara, înainte de sărbătoarea Paştilor, toată lumea vopseşte, zugrăveşte şi repară faţadele caselor şi porţilor acolo unde patina timpului este necruţătoare. Nu doar crucile de la drum de pe faţade, ci şi culorile caselor sunt reînnoite, camerele zugrăvite şi curăţate pe dinăuntru, cerdacul reparat, totul reîmprospătat, pregătit curat pentru Învierea Domnului, pentru trezirea la viaţă a naturii adormite în gerul iernii purificatoare. Regenerarea naturii şi sărbătoarea Paştelui fac din omul chibzuit din Dăişoara un om preocupat de aspectul din afară, de cromatică şi de ambient. Până azi, în zilele noastre, pe strada principală dacă treci, e aproape imposibil să vezi vreo casă nearanjată, neîngrijită, neîmprospătată, cu iarba netăiată, cu şanţul necurăţat. Într-o lume a kitschului, a bagatelizării armoniei dintre culori, a nepăsării şi a ignoranţei, vizitezi un sat Dăişoara nepotrivit vremurilor: case îngrijite, deşi unele puţin sau chiar deloc locuite, cruci pe faţa caselor şi jertfe de oameni răstignite în zidurile lor...Dăişoara, prin case mici dar spaţioase, cochete, frumos armonizate, aşezate pe strada principală, îngrijite curat, purtătoare de cruci (stavrofore), parcă nu mai e un sat tipic lumii noastre ultra-, supra- şi hiper-modernizate, ci unul rămas adânc şi profund în istorie, păstrător de zestre naturală populară autentică. Obiceiul anual de îngrijire a caselor e inspirat de „grijania” ţăranului de a se împărtăşi la Biserică cu Trupul şi Sângele Domnului. „Grijania” pentru suflet şi grija pentru trup trece dincolo de om, la locul unde trăieşte omul, spaţiul lui pe care şi-l sfinţeşte prin efortul şi munca proprie. Astfel, spaţiul şi timpul prind rădăcini eterne, neterminabile. Pentru omul din Dăişoara timpul şi spaţiul nu pot fi întâmplătoare, ele au un rost şi o rostuire. Omul are nevoie de armonie, şi atunci vopseşte case după felul lui de a fi. În trecut, culoarea specifică faţadelor caselor vorbea de etnie: verde pentru maghiari, albastru pentru români. Chiar cei mai înflăcăraţi şi însufleţiţi români spre concurenţa stăpânitorilor din Ardeal, făceau concurenţă cromatică, dar niciodată nu puneau culori fără sensuri, fără simboluri. Crucile de pe faţa caselor nu aveau nimic de a face cu confesionalitatea, ci ele făceau parte din nevoie de protecţie şi ajutor divin în faţa necazurilor, ispitelor şi greutăţilor de zi cu zi. Apoi, oamenii din sate ca Dăişoara nu aveau nevoie doar de protecţie divină, ci prin crucile de pe case exprimau jertfa de care au fost în stare pentru a ridica o casă, de a face faţă greutăţilor şi chiar războaielor şi vicisitudinilor timpului. Crucea nu era un element decorativ, ci arăta tuturor că prin jertfă s-a făcut o casă, prin jertfă trebuie păstrată şi îngrijită. Omul care nu suferă pentru marile realizări, nu pune preţ pe agonisita lor. „Banul care vine uşor, uşor se duce”, spuneau bătrânii mai demult, şi tare multă dreptate mai aveau. Adică nu preţuieşti o casă primită facil, zestre, cu titlu gratuit, cum o preţuieşti pe aceea la care ai pus suflet din sufletul tău, pe aceea pe care te-ai răstignit cu munca, cu puterea, cu sacrificiul şi cu mintea. De aceea ele sunt reînnoite an de an. Crucea de pe faţa casei aşezată la ridicarea zidurilor asta vrea să spună moştenitorilor, că nu ei dispun de viitorul şi existenţa ei, ci casa stă pe jertfelnicia întemeietorilor, pe harul lor sfinţit prin jertfă pentru construcţie. Astfel, după aranjarea casei, omul ştia că nu mai este doar a lui, ci şi a celor care vor veni după el; de aceea a lăsat şi o cruce, dând responsabilitate generaţiei următoare de a nu fi un simplu vânzător de vatră, ci un bun chivernisitor pentru generaţiile următoare. Astfel, proprietarul casei nu mai este doar stâpân al propriei locuinţe, ci devine „chiriaş” al ei, simplu posesor cu garanţia transmiterii mai departe din generaţie în generaţie. Omul nu e stăpân în casa făcută chiar de el, ci devine administrator. În popor se spunea mai demult, şi e bine să ne amintim şi noi, că omul deplin este cel care fie a ridicat o casă, fie a sădit un pom, fie a ridicat o bibliotecă. Asta pentru că Dumnezeu i-a dat şansele astea. Dacă nu prin ajutorul şi voia lui Dumnezeu, cum poate omul să facă ceva bun pe pământ? Dacă Domnul dă priceperea, puterea, şansa şi ocazia de a face ceva pe pământ, nu dă doar celui prin care El face, ci şi celor care vin după aceştia. De aceea e important pentru ţăranul român să ştie că vatra pe care a ridicat-o cu munca şi priceperea lui, nu se distruge prin nepăsare. Pentru omul de la ţară lucrurile, locurile, timpul şi chiar viaţa lui sunt un dar al lui Dumnezeu. Şi dacă faţă de darurile primite de la oameni te comporţi cu recunoştinţă faţă de cei care ţi le-au dăruit, cu atât mai mult faţă de darurile primite de la Dumnezeu. Ţăranul nostru ştia atât de bine lucrurile astea, încât orice ieşea din mâna lui era îngijit şi chibzuit folosit încât dura zeci de ani, unele încă mai durează şi vor dura prin muzeele săteşti sau naţionale. Aşa putem să spunem azi că ceea ce au făcut ţăranii sunt obiecte de artă nepreţuită. Lucrurile şi locurile lor simple şi naturale au devenit artă! Arta asta nu poate fi decât darul lui Dumnezeu pus în mâna omului care l-a cerut şi faţă de care se comportă ca şi când nu e al lui, ci al lui Dumnezeu. Casa cu cruce nu e doar a celui înscris pe extrasul de Carte Funciară, nici a celor care vor fi trecuţi din generaţie în generaţie, ci e o altă biserică, după Biserica cea una din sat. Casa cu cruce e mai presus de toate casa lui Dumnezeu unde nu doar se roagă, ci şi trăiesc oameni. Casa cu cruce e casa unde locuiesc oameni buni, respectuoşi şi grijulii: „dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Cine iubeşte pe Dumnezeu, să iubească şi pe fratele său” (1 Ioan 4, 20-21).Astfel, protecţia divină prin crucea aşezată pe faţada casei sau deasupra porţii de la intrare oferă şi obligă la responsabilitate jertfitoare „chiriaşul”. Toate casele cu cruce sunt un univers. Câte nu adună omul într-o viaţă: de la cele mai mici şi neînsemnate lucruri, până la ani de jertfe şi răstigniri, vise şi visuri, speranţe şi dezamăgiri, bucurii şi necazuri, realizări şi eşecuri, câştiguri şi pierderi. Universul de acasă nu are sens fără Dumnezeu. Dumnezeu care e izvorul Universului, devine răspunzător pentru universul din casa ţăranului român autentic. Până în epoca tehnologizării excesive, omul era o fiinţă mai visătoare, mai deschisă simbolurilor, mai meditativă, mai profundă. Într-unul din bancurile populare care circulă şi în zilele noastre se spune despre un călător că, văzând un cioban cu oile pe câmp şi care nu făcea nimic altceva decât le supraveghea şi părea că priveşte spre nicăieri, îl întreabă pe oier ce face, aşteptând să i se confirme faptul că ciobanii nu fac nimic, practic. Însă replica ciobanului este definitorie ţăranului român: „stau şi cuget”. Cugetarea şi imaginaţia lui erau un macrocosmos de vise şi închipuiri. El nu avea nevoie decât de câteva simboluri pentru a-şi croi propriul univers legat de Dumnezeu, de protecţia şi voia Lui care nu era doar întâmplătoare. Omul vizionar, omul lucid, omul bogat spiritual e mai presus de orice pe lumea asta; omul în credinţa creştină e stăpânul lumii create. Neavând imagini create de vreo tehnologie exterioară lui, folosea simboluri pentru a-şi justifica acţiunile, locurile, pentru a-şi dezvolta capacitatea creatoare, inovatoare, reflexivă şi meditativă. Dacă astăzi oamenii nu mai cred atât de mult în Dumnezeu este şi pentru faptul că simbolistica nu mai e folosită la adevărata sa valoare. Având imagini pentru orice, creierul nu mai percepe simbolul, omul tehnologic nu mai e mistic, omul care are la dispoziţie realitatea virtuală a pierdut taina din lucruri. Casa devine doar un spaţiu gol refolosibil, pregătit pentru socializare şi odihnă. Casa ţăranului de demult, fără televizor şi realitate virtuală, era plină de simboluri: ii croite atent după specificul satului sau zonei, cu cromatică diversificată, cu forme geometrice şi inspirate de natură prin flori, munţi sau ape curgătoare; pe pereţi erau farfuriile pline de o cromatică şi un univers meditativ prin excelenţă; lăzile de zestre şi de adăpostit lucruri erau şi ele pictate şi ornamentate după sufletul celui care le privea zilnic. Lemnul era folosit mai des ca astăzi când metalele l-au înlocuit; aşa avem azi farfurii de tablă, tacâmuri de inox, mese de plastic sau de fier, etc. Lucrurile modelabile uşor cu mâna au fost înlouite de lucruri prelucrate de aparatură şi astfel imaginaţia omului a fost atrofiată. Omul nu mai „gustă” din plăcerile vieţii, ci el doar le foloseşte. Casele cu cruci nu sunt doar pentru folosinţa celor care le stăpânesc câţiva ani, ci sunt vii prin simbolisitica crucii aşezată pe ele. Crucea şi protejază casa, dar şi vorbeşte despre jertfelnicia şi religiozitatea ziditorului, de credinţa lui fermă că Dumnezeu a zidit, Dumnezeu o protejează şi tot Dumnezeu are grijă de lucrurile Sale să nu dispară sau să fie folosite la întâmplare. O casă cu cruce deschide mintea celui care locuieşte acolo cu fiecare intrare şi ieşire a omului. Unele cruci s-au pus deasupra porţilor nu doar pentru a proteja de eventualii hoţi care ar vrea să intre (deşi nu te poţi duce la furat ca şi când crucea de acolo nu îţi aminteşte de pedeapsa lui Dumnezeu), ci şi de răul malefic şi perfid al diavolului. Dar crucea de deasupra porţii are mai multe simboluri decât cele deja expuse mai sus: omul care a pus o cruce deasupra porţii vrea ca cei care îi vor trece pragul să vină cu gândul cel bun şi curat, nu cu vicleşuguri şi gânduri rele; vrea ca şi mintea lui să fie limpede când pleacă sau revine acasă; vrea ca Dumnezeu să facă parte din intrările şi ieşirile lui; vrea ca Dumnezeu să facă parte din viaţa lui, cu bune şi rele.Omul care îi face loc lui Dumnezeu în viaţa lui prin simbolurile creştine este omul care îi face o declaraţie de dragoste lui Dumnezeu. Doamne, Tu ştii că Te iubesc, vino la mine şi nu mă părăsi! Ştiu că dacă îmi e bine, îmi e bine pentru că Tu m-ai ajutat să-mi fie bine. Doamne, dacă îmi e rău, ştiu că mă ajuţi să trec spre bine cu ajutorul Tău. Numai astfel omul conştient de ajutorul lui Dumnezeu pe care-l primeşte facil şi fără prea mult efort, pune câte-o cruce pe locul lui, pe lucrul lui, pe viaţa lui.Aşa se explică de ce crucile de hotar şi cele de cimitir nu sunt doar obiecte de inventar, ci garanţii ale prezenţei lui Dumnezeu. Dumnezeu este prezent mai ales acolo unde este invitat. Dumnezeu nu pătrunde cu forţa, dar unde este bine primit se odihneşte şi El. În crucile de la mormânt, omul nu este decedat, trecut în nefiinţă, omul nu este mort, ci este viu prin crucea lui, prin viaţa lui, prin ceea ce a lăsat în urmă lumii. Cuvântul românesc cel care defineşte universul creat este „lume”, şi el vine de la lumină. Deci tot ceea ce este creat este lumină. Ceea ce a făcut Dumnezeu a fost să aducă la lumină totul, inclusiv pe om. De aceea omul nu face nimic fără sursa luminii, care este Dumnezeu. Crucea de pe mormânt, fiind şi un obiect creat, îl face viu pe cel care este trecut acolo cu nume al familiei în care s-a născut şi numele botezului cu care s-a predat lui Dumnezeu prin părinţi şi naşi.

I se pun şi anii vieţii arătând că nu a fost un nimeni, ci a fost un viu printre vii, rămânând viu printre vii, dincolo de cei vii.

Crucea din hotar, crucea de la mormânt, crucea de pe casă şi crucea din sat. Fiind izvorâte din Crucea lui Hristos nu pot să nu comunice între ele şi să nu reverse har peste har. Dacă Dăişoara trăieşte încă, trăieşte şi datorită crucilor sale, crucificărilor sale istorice. Dăişoara trăieşte mai ales datorită răstignirilor sale prin oamenii care au trăit şi au creat spaţiul acela frumos. Cruci peste cruci, vise peste vise, renunţări şi împliniri peste împliniri. Crucile din satul Dăişoara vorbesc despre zbuciumul, curajul, reuşitele, împlinirile şi realizările oamenilor întemeietori de sat. Da, crucea poate deveni un simbol al satului Dăişoara numai dacă este înţeleasă la adevărata valoare pentru care înaintaşii s-au folosit de Crucea lui Hristos, cu toată simbolisitca aferentă. Nu cred că va dispărea satul Dăişoara dacă vor dispărea toate crucile din sat, dar fără ele nu va mai avea valoarea pe care o are prin Cruce!Mi-a plăcut satul Dăişoara de la prima vedere. Nu cred că m-am ridicat la valoarea lui autentică, dar am încercat să o înţeleg, atât cât am putut.

pr. drd. Alexandru SOCACIU

Vă mulțumesc!

Dăişoara – crucile unui sat românesc

ASOCIATIA TRADITII LOCALE

FLORIN BUCUTEA

FLORIN BUCUTEA